Dupa cateva zile noroase, in care iesisem doar la plimbare sau pe terase, soarele incepu sa-si retrimita razele spre tarmul adriatic, facand ca apa sa capete sclipiri de diamant. Ajunsesem de vreun sfert de ora pe faleza si urmaream barcile cu vele alunecand lin pe bratul Mediteranei. La cativa zeci de metri in stanga mea, cateva crasnice faceau pe rand concurenta pescarusilor in incercarea de a prinde peste. Sub mine, valurile se spargeau de blocurile de granit pe care stateam sau cucereau voluptuos plajele private, cu nisip fin si fierbinte, care se intindeau in zare pana spre Ancona, strajuite de hoteluri. In fata lor, sutele de umbrelute ascundeau trupurile arse de soare ale turistilor, ude si sarate de apa marii sau lucind din cauza uleiului de plaja. Cativa copii foloseau saltelele gonflabile drept barci si se intreceau pana spre geamanduri, impingandu-se si razand, mai mult inotand pe langa decat plutind pe ele. Privirile mi se pierdusera in imensitatea orizontului, acolo unde, uneori, contopirea armonioasa a nuantelor cerului si marii te fac sa te intrebi unde se termina el si unde incepe ea; in acel albastru pe care il simti inundandu-ti fiinta, cu gust sarat, de briza marina, si care te invaluie in seninul sau.
Contemplarea mi-a fost intrerupta de o miscare surprinsa cu privirea periferica. Pe piatra din dreapta mea, putin mai in fata, zece centimetri verzi se apropiau cu pasi mici si nehotarati, nedemni de stramosul T-Rex. O lucertola, soparlita careia probabil ii incalcasem teritoriul, ma privea cu ochi bulbucati si neospitalieri. Ezita o clipa intre a-si continua drumul spre mine si a se departa spre dreapta, la fel cum si eu ezitasem intre a scoate telefonul s-o pozez si a arunca spre ea cu suc, pentru a o alunga. In final, a hotarat ea pentru amandoua, virand in directia corecta. N-am mai reusit sa-i fotografiez decat profilul, fapt care m-a bucurat mai tarziu, cand am observat ca era capabila sa sara distanta de 4-5 cm dintre pietre. Nu mi-ar fi placut deloc ca saltul sa-l fi facut spre mine.
Mi-am dat jos de pe nas ochelarii de soare si i-am pus impreuna cu mobilul in geanta de plaja, din care mi-am scos cartea. Imi promisesem sa citesc in aceasta vara cel putin cele trei carti pe care le luasem cu mine de acasa, insa eram de o luna in vacanta si lectura mea se rezuma la cele cateva nuvele in format ebook, citite pe telefon. Pe cotorul cartii erau inscriptionate cu litere aurite numarul 81, titlurile cartii si colectiei de 100 de carti din care facea parte. Erau detalii insignifiante in acel moment. Oricum nu le citeam in ordine cronologica. Am tras usor de semnul de carte, un snurulet lipit de coperta, prevazut de la asamblarea cartii, si am deschis la pagina la care ramasesem. M-am cufundat in lectura auzind undeva departe, la granita dintre real si ireal, glasul marii si al trecatorilor care inspirau aerosolii, in timp ce se plimbau pe jos, cu rolele sau bicicletele, pe pista din spatele meu. Simteam razele soarelui bronzandu-mi umerii si arzandu-mi ceafa. Poate c-ar fi trebuit sa port totusi o palariuta de soare, chiar si in detrimentul placerii de-a simti vantul incalcindu-mi-se prin par. Dar acestea erau ganduri secundare, pe care lectura captivanta le alunga de parca nici n-ar fi fost.
Cred ca citeam de vreo 20 de minute, cand am auzit niste pasi apropiindu-se si pe cineva intrebandu-ma in limba lui Dante daca imi poate oferi un semn de carte. Am asociat inconstient abordarea cu cea a pastorilor imbracati civil care ma oprisera pe strada si anul trecut, si cu vreo saptamana in urma, pentru a-mi darui pliante sau carti. Cum n-aveam dispozitie pentru inca o discutie despre cele lumesti si trecatoare, am intins mana in profil dupa pretiosul dar, murmurand un “da, multumesc” aproape convingator. L-am prins de un colt, cu doua degete, schitand un zambet si intorcandu-ma la citit. N-am vazut prea clar cui ii zambisem, pentru ca soarele ma orbise cand am intors capul si n-am reusit sa observ decat conturul unei siluete masculine, pe care deja o auzeam departandu-se. Am zambit involuntar. Ma-ntrebam daca inca ma priveste de undeva, din soarele din care parea sa fi coborat, sau fie si de undeva din spate. Pana mi-am facut curaj sa ma intorc sa ma uit, pe promenada nu mai era nimeni care sa-mi fi dorit sa fie el. Am privit de jur imprejur. Doar cupluri, familii cu copii mici care se jucau cu galetuse si lopatele, doua adolescente care-si ingropau in nisip prietenul, un tip care se ducea sa inoate…
Cand a trecut prin fata mea, ne-am privit si as putea sa jur ca inima a uitat o clipa sa mai pulseze, desi n-am reusit sa ghicesc nicio recunoastere in privirea lui obscura, umbrita de gene dese si negre. N-am avut niciodata vreo slabiciune pentru barbatii cu parul lung, dimpotriva, mereu mi s-a intamplat sa fac cate o pasiune pentru cei tunsi scurt, insa acesta avea ceva primordial in felul in care-si trecuse mana prin parul ondulat, lung pana la umeri si intunecat ca pacatul. Nici nu mai conta daca el imi daruise semnul de carte sau nu. Ne-am zambit cam in acelasi timp, ca doi straini care pentru o clipa au recunoscut unul in celalalt acea vibratie, sinonima vietii, si au trait, ca atatia altii inaintea lor, eternitatea-ntr-o secunda. L-am urmarit apropiindu-se de mare cu pasii lenti ai celui care se stie privit si admirat, intrand in valuri si racorindu-si trupul ce parea modelul dupa care Buonarroti il sculptase pe David. Mi-am pus ochelarii de soare, de parca nu s-ar mai fi aflat nimeni in jur demn de-a fi privit cu aceeasi ochi.
Dintre filele cartii aluneca langa mine noul semn de carte, care de fapt era o carte postala. Pe fata era un basorelief care sugera formele unor trupuri ascunse sub un cearsaf, in diferite pozitii artistice. In partea de jos scria Vincent – Fotografie. Si-ar fi putut nota numarul de telefon pe verso, macar asa, de amorul artei, insa cand am intors vederea, n-am zarit decat literele din fabricatie: Galleria personale di Andrea Pucci, via Canaletto, numero 13. Sa fi fost o invitatie la expozitie facuta chiar de artist, in stilul italian pur sangvinic? Preferam ca raspunsul sa penduleze intre probabilitati. Uneori, incertitudinea da mai mult farmec unui moment decat ar facea-o confirmarea celei mai fanteziste presupuneri. Astfel ca nici n-o sa ma plimb prin fata galeriei, spionand sa aflu daca artistul e urat sau frumos, cum mi-a sugerat o verisoara dupa ce i-am povestit intamplarea, si nici n-o sa vin sa ma bronzez exact in acelasi loc pana la sfarsitul vacantei, sperand sa repet un moment irepetibil. Voi face exact cum nu m-a sfatuit: voi absenta din nou la intalnirea cu destinul.
